Cuvant inainte… de dezmatul culinar
Odata cu deschiderea Truff&Moi m-am vazut pus in ipostaza de a oferi un citat care sa surprinda in cateva propozitii cum a aparut ideea unei restaurant deschis in timpul unei pandemii. Si nu orice restaurant, ci primul din viata ta! Un restaurant in care oaspetele nu va pasi efectiv. Cum convingi un om, mai ales un gurmand, sa-si „investeasca” increderea riscand ceea ce apreciaza cel mai mult si dand o sansa unui restaurant de care nu a auzit pana acum?! Ce ai putea sa spui despre acest moment care sa fie deopotriva memorabil, dar sa exprime si empatie pentru aceasta industrie Horeca in care suntem implicati, inclusiv sufleteste?! E cu siguranta o provocare sa surprinzi in cateva cuvinte!
Asa ca, m-am oprit o secunda din toata nebunia de azi, m-am uitat in interiorul si mi-am reamintit felul in care Horeca si-a pus amprenta asupra mea, initial asupra mintii si inimii mele de copil crescut in Romania comunista, copil cu cheia de gat. Ceea ce simti cand esti pentru prima oara expus acestei culturi din bazinul marii Mediterane, felul in care briza calda te intampina din clipa in care cobori din avion, restaurantele aglomerate unde parinti cu copii de toate varstele stau la masa alaturi de bunici pana tarziu in noapte… e clar, nu am cum sa descriu cumulul de senzatii decat daca as fi scriitor, unul bun, „best-seller type”. Ce pot sa va spun cu certitudine este ca nu am uitat si nici nu voi uita vreodata momente cheie din experienta mea culinara in bazinul mediteranean: prima scoica dintr-o „impepata di cozze” sau „a ‘mpepata e cozze” cum ii spunea Gianni, un prieten de familie din Napoli; le-a oparit in suc propriu si le-a preparat cu mult piper (intre timp am aflat ca denumirea lor stiintifica este: „Mytilus galloprovincialis„). O alta experienta de neuitat a fost si prima stridie „Fine de Claire” pe care mi-a aratat tatal meu cum sa o „pregatesc” si s-o consum apoi cruda direct din cochilie. Despre stridii am aflat intre timp ca desi se consuma foarte mult in Provence si merg cu faimoasele vinuri linistite rose din zona, merg mult, mult mai bine cu vinurile ceva mai „agitate” din alta regiune, Champagne. Dar aceasta este o alta poveste, dupa cum spuneau in bine-cunoscuta reclama: „prietenii stiu de ce”.
Experienta de la fata locului trebuie traita pe cont propriu si sunt convins ca multi dintre noi au construit deja amintiri care sa-i ajute sa reziste pana la urmatorul concediu in vreo insula greceasca a carei frumusete e data de salbaticia aparenta. Sau poate ca va e dor de galagia reconfortanta a cinelor dintr-un orasel retras al Italiei, locuri care vin la pachet cu preparate delicioase prin simplitatea lor. Evident, nu exista locuri in care sa te simti tratat ca un adevarat star decat in sudul Frantei, locul de bastina al lui Chef Stephane – cel care este artizanul din spatele meniului Truff&Moi.
Asadar, rolul meu se incheie aici, am creionat introducerea pentru ceea ce va asteapta – o calatorie culinara, un periplu fine-dining peste care am adaugat din belsug ingredientul care va ramane imprimat in memoria simturilor ca joie de vivre… et manger (si trufe 😊). Si daca tot vorbim despre bucuria de a manca, trebuie sa mentionez si vorbele unui om obisnuit sa spuna totul pe sleau, fara inflorituri inutile, Anthony Bourdain – “You have to be a romantic to invest yourself, your money, and your time in cheese.” Semnez eu, Ciprian, un om pragmatic, dar care a intuit nevoia noastra a tuturor de a ne aminti ca lucrurile bune nu vin neaparat catre cei care asteapta, uneori ne intalnim cu ele la jumatatea drumului si cel mai des le facem sa se intample.